Kusturica i-a ridicat-o la fileu lui Maradona

Documentarul regizorului născut la Sarajevo e o odă pe două voci: una îl ridică în slăvi pe fotbalist, alta îl laudă pe Kusturica, arătând consubstanţialitatea operelor celor două VIP-uri.

Lungmetrajul despre celebrul fotbalist realizat de Emir Kusturica pe lungimea a doi ani şi-a avut premiera mondială marţi la Cannes, în afara competiţiei. Concluzia a fost că Maradona îşi spală rufele murdare cu mâna lui Kusturica, explicând lacrimogen cât rău i-a făcut cocaina, iar cineastul îşi suflă propria trompetă făcând paralele între filmele lui şi traiectoria lui Maradona, pe care o integrează în propriul univers ficţional. Toată lumea e fericită, mai puţin publicul.

Kusturica pune astfel de reverenţe reciproce pe seama similitudinii dintre America de Sud şi Balcani, dintre Bosnia şi Argentina: “Se poate vedea cu ochiul liber, după ce datorii avem la FMI”.

“Kusturica mi-a arătat respectul care se acordă fiecărei fiinţe umane.

Am, ca orice om, dreptul la opinie şi Kusturica mi-a dat ocazia să îl exercit. Şi prin mine, şi poporul argentinian poate să şi-l exprime”, dixit modest Maradona, precizând că “acum nu mai trăieşte cu 100 de kilometri la oră”. Kusturica s-a declarat frate cu fotbalistul în termeni de anacronie: ambii au prea puţine în comun cu contemporaneitatea, fiind mai degrabă “dionisiaci. Mulţumită faptului că suntem iraţionali, suntem încă în viaţă”.

Documentarul lui Kusturica e, deşi plictisitor, multimedia: conţine secvenţe animate în care, pe fondul golului secolului, sunt incluse personaje precum Margaret Thatcher, prinţul Charles, Bush, un making of al filmului, imagini de arhivă, discuţii îndelungi cu Maradona şi călătorii întreprinse în compania acestuia (la casa lui, dar şi în ţara regizorului) şi, mai ales, incursiuni în viaţa Bisericii maradoniene. Aceasta performează şi căsătorii, cu condiţia ca mirii să declare că Maradona a fost, este şi va fi cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. În plus
, au şi un soi de Tatăl nostru, în care Dumnezeu e înlocuit cu Maradona. Stihurile din această rugăciune care au electrizat sala au fost “şi iertăm jurnaliştilor noştri, precum am iertat şi Mafiei italiene”. Condiţia de aderare la Biserica maradoniană este reiterarea de către aplicant a golului secolului, acela dat de fotbalist cu mâna.

Şi Kusturica, şi Maradona fac intens politică în acest lungmetraj. Cel dintâi glosează pe modelul Bush-rău, Castro-Mesia, povestind extensiv despre modul în care s-au întâlnit. Kusturica a afirmat că acest film este mai mult decât manifestul său politic: “Dacă eşti ex-iugoslav şi te plângi că te-au bombardat, te califică de naţionalist. Filmul meu e o mărturie despre bun-simţ. Convingerile mele politice sunt cu mult mai puternice”.

Fără ca probabil s-o realizeze - sigur n-a admis-o -, Kusturica l-a citat pe Oliver Stone cu “războiul este cea mai mare afacere” şi a mărturisit că, pe acest fond, a găsit “vindecare” în “rezistenţa şi părerile lui Maradona”. Fotbalistul a precizat şi că acesta este singurul film despre el care i-a plăcut dintre toate cele făcute până acum. Maradona n-a ratat
ocazia unui atac la Pele: a spus despre el că, de câte ori vorbeşte cu oamenii, negociază şi că afecţiunea poporului este sau nu este, nu se poate obţine prin negocieri.